salutari din departari

revista celor nici prea-prea, nici foarte-foarte
 
AcasaAcasa  FAQFAQ  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 Dan Puric povesteşte cum strânge bani să facă Mănăstirea Memorială

In jos 
AutorMesaj
Salutari
Admin


Numarul mesajelor : 462
Data de inscriere : 05/02/2009

MesajSubiect: Dan Puric povesteşte cum strânge bani să facă Mănăstirea Memorială   Joi 12 Feb 2009, 06:02

Dan Puric povesteşte pentru Cotidianul cum strânge bani să facă Mănăstirea Memorială


Ca actor, regizor, coregraf, scriitor, pedagog te afli într-un moment de graţie. Ai reuşit performanţa de a crea o galerie de personaje ce-şi strigă individualitatea prin tăcerea asurzitoare a corpului în mişcare. În această duelare de floretă, într-o repriză de scrimă, la care spectatorul ar putea exclama mereu „Touché“, atins, învins, cucerit, acaparat, sedus, îngenuncheat, tulburat, fermecat, cuvântul nu sună magic sau bigot ca la alţii, ci simplu şi evident ca la oamenii înduhovniciţi. Sala Ateneului a fost arhiplină la lansarea cărţii „Omul frumos“.

A fost pretextul întâlnirii cu publicul, ca o rampă de lansare a unor mărturisiri. Din substanţa acestor întâlniri se naşte frumosul. Este nevoie ca oamenii să-şi redescopere capacitatea de a-l sesiza. Trebuie să ne autodefinim, să începem să desţelenim pe cont propriu, pentru că nu putem sta tot timpul în orizontul de aşteptare al unor alegeri electorale, care se desfăşoară în buclă, în cerc închis, se face rotaţia cadrelor. M-am hotărât la un ciclu de patru întâlniri la Ateneu: despre omul frumos, despre corp, despre umor şi despre iubire. Din banii câştigaţi îmi voi face, ca toţi oamenii bogaţi, o vilă, dar nu la Pipera sau la Snagov. Am găsit un cartier rezidenţial al lui Dumnezeu, uitat de oameni, la Aiud, pe Râpa Robilor. Vila se va numi Mănăstire Memorială.

Mulţi te-au asemuit cu Charlot. Ca şi el, eşti personajul cu mai multe faţete.

Am dat întrucâtva glas nostalgiei lui Chaplin despre care Einstein spunea: „Îţi trebuie geniu ca să vezi lumea cu ochii unui copil şi trebuie să ai curaj s-o aduci astfel pe scenă“. Chaplin spunea despre el că este un geniu al comicului, dar eu îl prefer pe Buster Keaton. Pe mine cei doi geniali artişti m-au interesat, racordându-i la tipul de umor românesc.

Cum apreciezi umorul românesc? Crezi că a fost o insulă de supravieţuire?

Umorul nostru este de cea mai bună calitate. El are o substanţă creştină, în sensul că nu răneşte. Nu este cinic, nu are nici o legătură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Când faci băşcălie, râzi de tot: de valori, de mamă, de Eminescu, de Dumnezeu. În România, totul se „băşcălizează“, totul se minimalizează, totul se încolonează. Umorul îţi arată încă o realitate paralelă, ca în fizica cuantică. Atunci când râzi, trebuie să trezeşti şi totodată să vindeci. A fost luntrea cu care noi am străbătut tragedia acestei istorii. Cred că el are o rădăcină dacică, acel râs în faţa morţii, pe care nu l-am întâlnit la alte popoare. Ernst Bernea spunea că ţăranul român trăieşte şi în istorie, dar şi în veşnicie. Iar veşnicia dă sens istoriei. Umorul te dezmărgineşte, face parte din taina supravieţuirii, a dăinuirii acestui neam.

Scriai: „România este o ţară înbeznată, în care lumina a fost confiscată de întuneric“. Cum simţi pulsul societăţii de astăzi?

Este un proces de degradare continuă. Se pare că secolul XXI nu mai suferă de boli infecţioase, ci de boli degenerative. Această degradare există şi în familie, şi în moralitate, şi în credinţă. Faptul că o lume întreagă nu reacţionează la ea înseamnă că suntem deja prinşi în plasa acestui virus care ne-a măcinat încet. Ideologia comunistă a amortizat senzorii de alarmă. Înainte se distrugeau trupuri, oameni şi suflete, acum se cumpără. A fi român a devenit un fel de haină ruptă pe care o purtăm cu umilinţă, cu jenă. Ce distanţă uriaşă faţă de conceptul de deplinătate de a fi român care domnea în perioada interbelică! Să ne gândim la un Brătianu, la un Take Ionescu… Ei construiau, se sacrificau, se jertfeau. Deplinătatea de a fi român astăzi, în România, este ca o antică statuie călcată în picioare de „vitejii“ contemporani, încălecaţi pe caii iuţi ai lipsei de conştiinţă.

Ce te împinge să mărturiseşti virulent, cu accente de pamflet, toate acestea atât în volumul „Cine suntem“, vândut în 85.000 de exemplare, sau în audiobook-ul „Acces la memorie“, cât şi în agora?

Sunt alergic la impostură. Îmi declin poporul, istoria în alţi termeni, nu în cei care mi se impun, nici în termeni ţâfnos-naţionalişti, aşa cum foarte mulţi culturnici exersaţi prin tabere internaţionale s-au pus să mă eticheteze acum. Aceasta nu înseamnă naţionalism comunist deşănţat, în care îţi pui tricolorul pe chiloţi sau vopseşti băncile în roşu, galben şi albastru. Dragostea de ţară, ca şi dragostea de Dumnezeu se poartă discret. În trecut, omul politic avea responsabilitate. Cei de azi dărâmă, nu construiesc. Ei fură instituţional, fură legal. Clasa politică de azi este un epifenomen. Trebuie să refacem sinapsele, potecile dintre noi, care au fost distruse, marcate de suspiciune.

Am putea spune că noi, ca popor, am suferit o criză identitară. Modelele culturale sunt aneantizate. Valorile au fost răsturnate. Com-pari Omul Răsăritean cu Omul Globalizat al postmodernităţii într-o Europă care îşi caută identitatea. Cel din urmă n-are grijă de suflet. Dar noi avem? Crezi în rolul elitelor?

Îmi aduc aminte de cuvintele lui Gabriel Marcel, care spunea că Occidentul are probleme, iar Orientul, taine. Cu demitizarea şi desacralizarea s-au ocupat intelectualii. Nu poţi să trăieşti numai cu acte, că ai nevoie de mit, ai nevoie de poveste, ai nevoie de sacru. Aristocratul, afirma Alain de Benoist, dă întotdeauna de la el. Aristocraţia are generozitatea firii. Elită înseamnă acel ceva care depă-şeşte simţul comun, care atrage. Christos s-a coborât la noi nu ca s-o pună de-un chef şi de-o manea, ci ca să ne ridice.

S-a învecinat cu noi în umanitate tocmai ca să ne dea şansa de desăvârşire. La noi criza de identitate a fost provocată. Am trăit într-un spaţiu identitar fals. Comuniştii au desacralizat tradiţia. Intelectualitatea din România, din ultimii 20 de ani, a fost prinsă cu garda jos: amorţită, speriată, cu mici excepţii de reacţie onestă. Din această cauză, la noi cultura nu te izbăveşte. Nu poţi amesteca simfonicul cu maneaua, pentru că bruiezi valoarea.

Afirmai că în zilele noastre actorul este un supravieţuitor şi este folosit pe gustul mitocanului în telenovele, în filme de doi bani. Între ficţiune şi realitate, Don Quijote şi Sancho Panza se înfruntă şi se completează într-un dialog al surzilor. Cum ai diagnostica criza din cultură?

La Teatrul Naţional, zilele trecute, a fost Teatrul Ny din Japonia, iar în dreptul unui actor scria: „Este de o valoare intangibilă pentru Japonia“. La noi, actorul este o ţintă publică de aruncat cu bolovani. Am fost umiliţi ca breaslă. Până în 1989, puterea politică fiind monocefală, avea nevoie de propagandă, iar artistul devenea un vector politic. În clipa în care s-a spart sistemul, puterea politică s-a atomizat. Ea nu mai avea nevoie de acest instrument de propagandă.

S-a declarat că este o piaţă liberă. Fals! Nu există aşa ceva. Această breaslă a rămas a nimănui. Să mai amintesc şi degradarea învăţământului, cu actori nepregătiţi, dispuşi să facă toate compromisurile posibile. Există actori excelenţi care joacă pentru ca să supravieţuiască. Occidentul, ca şi America fac tot timpul un capital din cultură. La noi, cultura este o inutilitate. Azi trebuie să înduri impostura, pornografia, prostul gust. Un redactor-şef care face divertisment, atât în ziar, cât şi în televiziune, ştie că mitocanul îi aduce bani. Dar nu înţelege că omul inteligent îi poate aduce şi bani, şi calitate. Şi nu pot să nu acuz public zona de indolenţă, de primitivism, întâlnită în cultură.

În teatru ai creat un limbaj aparte, ca director al Companiei de Teatru „Passe-Partout“, înfiinţată în urmă cu 10 ani, bazată în principal pe pantomimă şi teatru vizual. Eşti un excelent dansator de step şi un mim debordant, un Hopa-Mitică al paradoxului şi inteligenţei.

Din păcate, n-am ieşit din starea de jertfă a teatrului românesc. M-am chinuit să fac Artă, fapt recunoscut în peste 38 de state ale lumii în care am fost în turnee. Am lucrat într-o subversivitate. Este vorba despre a acredita o formă de limbaj teatral care s-a impus deja, s-a cristalizat în câmpul cultural românesc, în spectacole precum „Toujours l’amour“, „Costumele“, „Made in Romania“, „Visul“, „Hic sunt leones“, „Don Quijote“ etc. Aproape nimic din ceea ce e omenesc nu lipseşte din acest puzzle al condiţiei individului şi a societăţii. Prin limbajul universal care se practică, această dimensiune îi asigură dialogul european. Aşa intrăm în Europa cu identitate, dar şi cu o formă de comunicare teatrală care răspunde problemelor lumii.

Am adunat bulgări de talent şi spiritualitate românească. Atunci când te închini meseriei şi artei tale, ele te salvează.

Am încercat să găsesc sponsori pentru Rapsodia Română, unde îmi ţin spectacolele, dar tot timpul fac afişe pentru o tragedie. Răsplata lui Dumnezeu este însă imensă, pentru că am reuşit să opresc timpul şi să creez momente de meditaţie. De ani de zile se joacă cu săli arhipline, fără nici cea mai mică reclamă.

Ce ai pe agenda de lucru?

Felix Alexa, la cei 50 de ani, mi-a făcut cel mai frumos cadou: un rol pe care îl iubesc, Podsekalnikov Semionovici din „Sinucigaşul“, de Nikolai Erdman, pe scena Teatrului Naţional.

Ce înseamnă fericirea pentru tine?

Cu cât cauţi s-o defineşti mai mult, cu atât fericirea dispare. O remarcă a lui Boetius din „Mângâierile filozofiei“ sună aşa: „Orice soartă, cât de nedreaptă ar fi, dacă este dusă de un suflet stăpân pe sine, acela este fericit“. Fericirea nu în-seamnă a avea, nici a fi, ci a învia, a fi prezent. A fi fericit în România nu înseamnă să te îneci în mizerabilitatea de zi cu zi, ci să vezi dincolo de ea profunzimea, chiar tragică, a acestui popor, marcată de demnitate şi frumuseţe. Se spune că omul când stă să moară, Dumnezeu îi trimite Îngerul Morţii, un înger care are pe aripi mulţi ochi. Dacă, în Mila Sa, Dumnezeu decide să-i lase omului viaţa, îşi cheamă îngerul înapoi. Acesta nu pleacă însă înainte de a lua un ochi de pe aripa lui şi de a-l pune muribundului. Readus la viaţă, omul vede toate lucrurile altfel. Eu văd altfel...

Dacă l-ai întâlni pe acest înger, ce i-ai cere?

Să dea acest ochi poporului român, astăzi.


interviu realizat de Magdalena Popa Buluc, publicat in Cotidianul, 11 Feb 2009
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://salutaridindepartari.forumz.ro
 
Dan Puric povesteşte cum strânge bani să facă Mănăstirea Memorială
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
salutari din departari :: Subiecte vechi :: Aiudul e pe val-
Mergi direct la: